Răspunderea disciplinară în învățământul preuniversitar

RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A PERSONALULUI

DIN ÎNVĂȚĂMÂNTUL PREUNIVERSITAR, ÎN CONTEXTUL MODIFICĂRILOR ȘI COMPLETĂRILOR OPERATE PRIN LEGEA NR. 260/2019

 

 

La sfârșitul anului 2019, am publicat în paginile revistei noastre un articol referitor la răspunderea disciplinară a personalului din învățământul preuniversitar. Ulterior însă, în data de 30 decembrie 2019, a fost publicată în Monitorul Oficial al României Legea nr. 260/2019 pentru modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011, care conține reglementări privind inaptitudinea profesională de natură psihocomportamentală (operate la art. 234 din lege) și răspunderea disciplinară (prin modificarea și completarea doar a art. 280 din lege). Actul normativ a intrat în vigoare la 3 zile de la publicare, respectiv în data de 2 ianuarie 2020.

În cele ce urmează, vom încerca să detaliem din nou procedura de angajare a răspunderii disciplinare a personalului din învățământul preuniversitar, evidențiind elementele de noutate din Legea nr. 260/2019, dar și problemele generate de noile texte, prin necorelarea reglementărilor. Astfel:

Potrivit art. 280 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, personalul din învățământul preuniversitar răspunde disciplinar pentru încălcarea îndatoririlor ce îi „revin și a fișei anuale a postului ocupat potrivit contractului individual de muncă”, precum şi pentru încălcarea normelor de comportare care dăunează interesului învăţământului şi prestigiului unităţii/instituţiei, conform legii. În varianta anterioară, textul tezei I prevedea: „răspund disciplinar pentru încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor ce le revin potrivit contractului individual de muncă”.

Observăm că:           1) a dispărut din text termenul „vinovăție” [ceea ce nu este în regulă, prin raportare la art. 247 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care definește abaterea disciplinară ca fiind „o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat”];

2) este menționată expres fișa anuală a postului ocupat, potrivit contractului individual de muncă; ori, fișa postului este anexă la contractul individual de muncă al salariatului, astfel că reglementarea anterioară era corectă și completă.

În raport de cele de mai sus, modificările operate la alin. (1) al art. 280 apar ca lipsite de sens.

Pentru personalul didactic [astfel cum este acesta reglementat la art. 88 alin. (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare, respectiv: personal didactic de predare, personal didactic auxiliar și personal didactic de conducere, de îndrumare și control] răspunderea disciplinară este angajată în condițiile art. 280-282 din Legea educației naționale. Pentru personalul nedidactic se aplică dispozițiile art. 247-252 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Este important de subliniat faptul că toate aspectele vizând procedura răspunderii disciplinare trebuie detaliate în Regulamentul intern al unității de învățământ, emis în temeiul dispozițiilor art. 241-246 din Codul muncii, în scopul stabilirii, la nivelul unității, a regulilor privind protecția, igiena și securitatea în muncă, a drepturilor și obligațiilor angajatorului și ale salariaților, a procedurii de soluționare a cererilor sau reclamațiilor individuale ale salariaților, a regulilor concrete privind disciplina muncii în unitate, abaterile disciplinare și sancțiunile aplicabile, precum și a modalităților de aplicare a dispozițiilor legale sau contractuale specifice.

Ce se înțelege prin „abatere disciplinară”? O faptă în legătură cu munca – inclusiv cu conduita la locul de muncă – ce constă într-o acțiune sau inacțiune săvârșită cu vinovăţie (intenție sau culpă) de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.

Iată câteva exemple de abateri disciplinare: încetarea nejustificată a lucrului (evident, nu discutăm de grevă); scoaterea din unitate a bunurilor aflate în patrimoniul/custodia acesteia, fără forme legale, precum și înstrăinarea sau utilizarea lor în scopuri personale; întârzierea nejustificată în efectuarea lucrărilor; transmiterea către persoane fizice sau juridice a unor date sau informații care nu sunt de interes public, ce nu au legătură cu respectivele persoane sau sunt confidențiale; oferirea, pretinderea, primirea de foloase necuvenite, în legătură cu calitatea de salariat al unității; abuzul de drept¹⁾; efectuarea, în timpul programului de lucru, a unor lucrări care nu au legătură cu obligațiile de serviciu, cu excepția situațiilor de forță majoră sau a dispozițiilor conducătorilor ierarhici; nerespectarea, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a termenelor de soluționare a petițiilor; nerespectarea obligațiilor rezultând din fișa postului, contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă sau Regulamentul intern [în care sunt instituite o serie de interdicții, cum ar fi: consumul de băuturi alcoolice în timpul prezenței în spațiile și pe teritoriul unității sau prezentarea la lucru sub influența băuturilor alcoolice sau a altor substanțe (psihotrope, halucinogene etc.), care afectează capacitatea de muncă și concentrare; adresarea de injurii sau jigniri celorlalți salariați, elevilor, părinților acestora și/sau vizitatorilor unității; comiterea de acte imorale, violente sau degradante; desfășurarea în incinta unității a activităților politice de orice fel; primirea de la un terț – persoană fizica sau juridică – cu care unitatea se află în relații contractuale și cu care salariatul intră în contact datorită sarcinilor de serviciu, a unui cadou/avantaj în vederea sau ca urmare a încheierii contractului; folosirea informațiilor de care a luat cunoștință pentru obținerea de avantaje personale etc.].

De remarcat că, potrivit noilor reglementări, angajarea răspunderii se poate face pentru personalul didactic și de conducere din unitățile de învățământ, pentru personalul de conducere, de îndrumare și control și „de execuție” sau „contractual” (Legea nr. 260/2019 nu folosește o terminologie unitară) din inspectoratele școlare, pentru „membrii comisiilor/consiliilor sau responsabililor numiți de inspectoratul școlar” (de exemplu, membrii comisiilor de bacalaureat, de evaluare națională etc.) și pentru personalul de îndrumare, de control și „de execuție” din cadrul Ministerului Educației și Cercetării.

Folosirea sintagmei „de execuție” și a termenului „contractual” în noile texte de lege nu este una fericită – din contră, este una generatoare de confuzie, deoarece personalul contractual poate fi și personalul nedidactic (raportat la dispozițiile Legii-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare).

Este evident însă că sintagma „de execuție” și termenul „contractual” se interpretează prin raportare la regula generală de la alin. (1) al art. 280, astfel că personalul contractual sau de execuție nu poate face parte decât din categoria personalului didactic.

 

Sancțiunile disciplinare care pot fi aplicate salariaților în raport cu gravitatea faptelor săvârșite sunt:

1. Pentru personalul didactic de predare, personalul didactic auxiliar și personalul didactic de conducere, de îndrumare și control [conform art. 280 alin. (2) din Legea nr. 1/2011]: a) observaţie scrisă; b) avertisment; c) diminuarea salariului de bază, cumulat, când este cazul, cu indemnizaţia de conducere, de îndrumare şi de control, cu până la 15%, pe o perioadă de 1-6 luni; d) suspendarea, pe o perioadă de până la 3 ani, a dreptului de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei funcţii didactice superioare sau pentru obţinerea gradelor didactice ori a unei funcţii de conducere, de îndrumare şi de control; e) destituirea din funcţia de conducere, de îndrumare şi de control din învăţământ; f) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.
2. Pentru personalul nedidactic [conform art. 248 alin. (1) din Codul muncii]: a) avertismentul scris; b) retrogradarea din funcţie, cu acordarea salariului corespunzător funcţiei în care s-a dispus retrogradarea, pentru o durată ce nu poate depăşi 60 de zile; c) reducerea salariului de bază pe o durată de 1-3 luni cu 5-10%; d) reducerea salariului de bază şi/sau, după caz, şi a indemnizaţiei de conducere pe o perioadă de 1-3 luni cu 5-10%; e) desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

 

Atragerea răspunderii disciplinare a salariaților are două componente: de fond (săvârșirea unei fapte ce constituie abatere disciplinară și proporționalitatea sancțiunii aplicate cu gravitatea faptei) și de procedură (o sancțiune poate fi aplicată corect și legal numai după parcurgerea etapelor prevăzute expres de lege, la finalul cărora stabilește cu certitudine săvârșirea abaterii și se aplică sancțiunea); în egală măsură, sunt de avut în vedere și probleme de formă [în special în ceea ce privește decizia de sancționare, care trebuie să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 252 alin. (2) din Codul muncii].

 

În cele ce urmează, vom detalia RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A PERSONALULUI DIDACTIC (reglementată, așa cum precizam anterior, de art. 280-282 din Legea educației nationale nr. 1/2011, cu modificările și completările ulterioare); datorită similitudinii, pentru personalul nedidactic vom face câteva scurte considerații la final. Iată care sunt principalele etape:

 

1. Existența unei sesizări

Pentru a putea fi declanșată procedura de cercetare disciplinară, trebuie să existe o sesizare în  scris [în raport de dispozițiile art. 280 alin. (3) din Legea nr. 1/2011], astfel încât persoanele și organele competente să poată lua cunoștință de săvârșirea unor presupuse abateri disciplinare (spunem „presupuse” deoarece trebuie pornit de la prezumția de nevinovație; fapta sesizată nu este abatere disciplinară până când comisia de cercetare nu o va califica astfel).

Spre deosebire de reglementarea anterioară, alin. (3) al art. 280, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 260/2019, prevede că, pentru declanșarea cercetării este nevoie de o sesizare scrisă, textul detaliind inclusiv modalitatea de înregistrare a acesteia, în funcție de faptele sesizate și persoanele care le-au săvârșit, respectiv:

1. a) la secretariatul unităţii/instituţiei de învăţământ pentru faptele săvârşite de personalul angajat în legătură cu atribuţiile din fişa postului;
2. b) la secretariatul inspectoratului şcolar pentru fapte săvârşite de personalul de conducere al unităţilor/instituţiilor de învăţământ şi de personalul de îndrumare şi control şi de execuţie al inspectoratului şcolar, precum şi pentru fapte săvârşite de membrii comisiilor/consiliilor sau responsabililor numiţi de inspectoratul şcolar;
3. c) la registratura Ministerului Educaţiei şi Cercetării pentru fapte săvârşite de personalul de conducere din inspectoratele şcolare şi personalul de îndrumare, de control şi de execuţie din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării.

În consecință, în lumina noilor prevederi, sesizarea se poate prezenta, în continuare, și sub forma unei sesizări din oficiu (de exemplu, autosesizare din partea conducerii unității de învățământ) – dar numai în situația în care și aceasta s-ar face în scris și ar fi înregistrată conform celor de mai sus.

Subliniem faptul că, potrivit reglementărilor în vigoare (cuprinse în acte normative și în contractele colective de muncă aplicabile), nu se iau in considerare sesizările (petițiile) anonime²⁾, [acestea, după înregistrare, trebuind clasate].

 

2. Cercetarea prealabilă

A doua etapă a procedurii de sancționare – nou introdusă prin Legea nr. 260/2019 – este aceea a cercetării prealabile, anterioare cercetării disciplinare propriu-zise.

Potrivit art. 280 alin. (3¹), „instituţia abilitată să soluţioneze sesizarea va face o cercetare prealabilă, al cărei rezultat se va discuta/analiza în consiliul de administraţie al instituţiei în cauză, care va decide, dacă este cazul, începerea cercetării efective pentru abaterile prezumate săvârşite, aprobând în aceeaşi şedinţă de lucru comisia care va efectua această cercetare”.

Nu înțelegem ce a urmărit legiuitorul prin această reglementare, dar efectul este o stare de confuzie la nivelul unităților de învățământ, generată de lacunele textului de lege: cine face cercetarea prealabilă (o persoană? o comisie? numită de cine?)?; în ce constă această cercetare prealabilă? S-a instituit o etapă suplimentară, cu care nimeni nu este familiarizat, într-o procedură care a funcționat destul de bine încă din anul 1997 și pe care personalul din sistem o cunoștea.

De remarcat că această etapă distinctă de cercetare, anterioară cercetării disciplinare, nu există reglementată nici în Codul muncii, nici în statutele altor profesii. Astfel, Codul muncii folosește sintagma „cercetare disciplinară prealabilă” – la art. 251 alin. (1), iar în materia răspunderii disciplinare a polițiștilor există doar „cercetarea prealabilă” a faptei, echivalentă cu cercetarea disciplinară. Deci, indiferent de denumirea cercetării – „prealabilă”, „disciplinară”, „disciplinară prealabilă” – ar trebui să existe o singură etapă de cercetare, nu două.

Având însă în vedere instituirea prin lege a etapei suplimentare, aceasta este obligatorie, pentru a nu exista vicii de procedură.

Cum trebuie să se pună, totuși, în aplicare noua dispoziție, în absența unor norme detaliate, aplicabile unitar? În opinia noastră, după înregistrarea sesizării, conducătorul unității/instituției trebuie să desemneze, prin decizie, respectiv prin ordin (dacă este vorba de minister) o persoană din cadrul acesteia (evident, nu cea despre care se face vorbire în sesizare și nici o persoană aflată în relație de rudenie/afinitate până la gradul IV inclusiv cu aceasta și, de preferat, nu un membru al consiliului de administrație), care să analizeze sesizarea, să aibă o discuție cu autorul presupusei abateri și, în raport de atribuțiile acestuia și de situația generală, să facă un scurt raport pe care să îl prezinte spre analiză consiliului de administrație al unității/instituției/inspectoratului școlar.

Exemple: Un părinte sesizează că fiul/fiica sa nu este scos/scoasă la tablă suficient de des sau că este așezat(ă) în ultima bancă; într-o atare situație, nefiind în mod evident vorba despre o abatere disciplinară a cadrului didactic, nu ar avea de ce să se declanșeze cercetarea disciplinară. Sau este sesizat faptul că angajatul X, în ziua Y, a jignit pe elevul Z pe culoarele unității; persoana desemnată să efectueze cercetarea prealabilă constată că, în ziua Y, angajatul X sau elevul Z nu au fost la școală – situație în care, în baza raportului întocmit, consiliul de administrație nu ar avea de ce să aprobe constituirea comisiei de cercetare.

De reținut faptul că textul prevede expres că rezultatul cercetării se discută/analizează în consiliul de administrație – ori, la nivelul Ministerului Educației și Cercetării nu există consiliu de administrație, astfel că dispoziția apare ca inaplicabilă pentru personalul a cărui cercetare se realizează de către minister (respectiv personalul de conducere din inspectoratele şcolare şi personalul de îndrumare, de control şi de execuţie din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării).

 

3. Constituirea comisiei de cercetare

A treia etapa a procedurii de sancționare este constituirea unei comisii de cercetare.

Foarte important: la nivelul unității/instituției nu există o comisie unică de cercetare – potrivit art. 280 alin. (4) din Legea nr. 1/2011, comisia de cercetare se constituie pentru fiecare sesizare, fiind individualizată în funcție de conținutul acesteia și de statutul persoanei cercetate.

Față de noile reglementări, citate la punctul anterior, comisia de cercetare este numită de consiliul de administrație în aceeași ședință în care se prezintă rezultatul cercetării prealabile.

Comisia de cercetare este formată, în toate cazurile, din 3–5 membri; este recomandabil ca numărul să fie impar (3 sau 5), pentru a evita balotajul în situația unor opinii contradictorii.

Pentru cercetarea personalului didactic de predare și didactic auxiliar din unitățile/instituțiile și a personalului de îndrumare şi de control din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, unul dintre membrii comisiei de cercetare reprezintă organizația sindicală din care face parte persoana supusă cercetării; dacă aceasta nu este membru de sindicat, din comisie face parte un reprezentant al salariaților (desemnat de salariații care nu sunt membri de sindicat, nu numit de conducerea unității/instituției); ceilalți membri ai comisiei au funcția didactică cel puțin egală cu a persoanei cercetate – discutăm de funcție didactică (adică cercetarea unui profesor nu poate fi făcută de învățători), nu de grad didactic [trebuie precizat însă că unele instanțe de judecată au apreciat că termenul „funcție” implică și gradul didactic, anulând decizii de sancționare pentru viciu de procedură în constituirea comisiei de cecetare (profesor grad I cercetat de profesori grad II); în consecință, chiar dacă nu suntem de acord cu interpretarea dată de respectivele instanțe și chiar dacă aceasta nu este unitară, este recomandabil ca, pe cât posibil, membrii comisiei de cercetare – alții decât reprezentantul organizației sindicale/salariaților – să aibă, pe cât posibil, cel puțin aceeași funcție și cel puțin același grad cu persoana cercetată]. În comisiile de cercetăre pentru celelalte categorii de personal, unul dintre membri este reprezentantul salariaților, iar ceilalți membri au, de regulă, funcția didactică cel puțin egală cu a persoanei cercetate, cu unele particularități de componență, în funcție de persoana cercetată.

Pentru a avea o oglindă a structurii comisiilor de cercetare, redăm în integralitate alin. (4) al art. 280, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 260/2020:

„(4) Pentru cercetarea abaterilor prezumate săvârşite de personalul din unităţile/instituţiile de învăţământ, personalul de conducere al unităţilor/instituţiilor de învăţământ preuniversitar, personalul contractual, personalul de îndrumare şi de control şi personalul de conducere din cadrul inspectoratelor şcolare şi de personalul de conducere, de îndrumare şi de control din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, comisiile de cercetare disciplinară se constituie după cum urmează:

1. a) pentru personalul unităţii/instituţiei de învăţământ, comisii formate din 3-5 membri, dintre care unul reprezintă organizaţia sindicală din care face parte persoana aflată în discuţie sau este un reprezentant al salariaţilor, iar ceilalţi au funcţia cel puţin egală cu a celui care a săvârşit abaterea;
2. b) pentru personalul de conducere al unităţilor/instituţiilor de învăţământ preuniversitar şi pentru personalul de îndrumare şi control din inspectoratele şcolare, comisii formate din 3-5 membri, dintre care un reprezentant al salariaţilor, iar ceilalţi au funcţia didactică cel puţin egală cu a celui care a săvârşit abaterea. Din comisie face parte şi un inspector şcolar general adjunct din cadrul inspectoratului şcolar judeţean/al municipiului Bucureşti;
3. c) pentru personalul contractual din inspectoratele şcolare, comisii formate din 3-5 membri, dintre care un reprezentant al salariaţilor. Din comisie face parte şi un inspector şcolar general adjunct din cadrul inspectoratului şcolar judeţean/al municipiului Bucureşti;
4. d) pentru personalul de îndrumare şi de control din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, comisii formate din 3-5 membri, dintre care unul reprezintă organizaţia sindicală din care face parte persoana aflată în discuţie sau este un reprezentant al salariaţilor, iar ceilalţi au funcţia didactică cel puţin egală cu a celui care a săvârşit abaterea;
5. e) pentru personalul de conducere al inspectoratelor şcolare judeţene/al municipiului Bucureşti, comisii formate din 3-5 membri, dintre care un reprezentant al salariaţilor, iar ceilalţi au funcţia didactică cel puţin egală cu a celui care a săvârşit abaterea;
6. f) pentru membrii comisiilor/consiliilor numiţi de inspectoratul şcolar, comisii formate din 3-5 membri, dintre care un reprezentant al salariaţilor, un inspector şcolar şi 1-2 directori de unităţi/instituţii de învăţământ, iar ceilalţi au funcţia didactică cel puţin egală cu a celui care a săvârşit abaterea.”

În continuare, alin. (5) al aceluiași articol – de asemenea modificat – prevede cine anume aprobă constituirea comisiei de cercetare:

„a) consiliul de administraţie al unităţii/instituţiei de învăţământ preuniversitar, pentru personalul unităţii/instituţiei de învăţământ;

1. b) consiliul de administraţie al inspectoratului şcolar pentru funcţiile de conducere din unităţile/instituţiile de învăţământ, pentru personalul de îndrumare şi control şi pentru personalul contractual din inspectoratele şcolare, precum şi pentru membrii comisiilor/consiliilor numiţi de către inspectoratul şcolar;
2. c) ministrul educaţiei naţionale, pentru funcţiile de conducere, de îndrumare şi de control din cadrul Ministerului Educaţiei şi Cercetării, precum şi pentru personalul de conducere din inspectoratele şcolare judeţene/al municipiului Bucureşti.”

În baza aprobării, se emite decizia, respectiv ordinul (dacă este vorba de minister) de constituire a comisiei de cercetare, în care se menționează explicit faptul că respectiva comisie va cerceta „faptele cuprinse în sesizarea înregistrată cu nr._______” sau „presupusele abateri disciplinare cuprinse în sesizarea nr. __________________”.

 

4. Desfășurarea cercetării

Comisia de cercetare își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile art. 280 alin. (4) și (6) din Legea nr. 1/2011, texte care îi reglementează atribuțiile, respectiv: stabilirea existenței sau inexistenței faptelor cuprinse în sesizare și a urmărilor acestora; stabilirea împrejurărilor (circumstanțelor) în care faptele sesizate au fost săvârșite; stabilirea existenței sau inexistenței vinovăției persoanei cercetate; stabilirea oricăror altor date utile, pertinente și concludente; obligația de a face cunoscut persoanei cercetate toate actele cercetării, în vederea producerii de probe în apărare; audierea persoanei sau persoanelor cercetate; verificarea susținerilor făcute în apărare de către persoana cercetată.

Comisia de cercetare poate să verifice numai faptele cuprinse în sesizare, fără a avea dreptul să-și extindă cercetarea asupra altor aspecte sau fapte ce pot constitui abateri, dar care nu sunt cuprinse în sesizare. Dacă, pe parcursul cercetării, comisia descoperă și alte presupuse abateri ale persoanei/persoanelor cercetate sau ale altor persoane, elaborează un material separat ce se va constitui într-o nouă sesizare, urmând a face obiectul unei alte cercetări disciplinare.

În plus, comisia va cerceta numai acele fapte cuprinse în sesizare care au fost săvârșite cu cel mult 6 luni anterior, pentru încadrarea în termenul de prescripție prevăzut de art. 252 alin. (1) din Codul muncii.

Pentru respectarea dreptului la apărare, comisia de cercetare:

– înmânează persoanei/persoanelor cercetate, sub semnătură, copii ale deciziei de constituire a comisiei, sesizării și tuturor înscrisurilor pe care comisia intenționează să le folosească la întocmirea raportului;

– înștiințează în scris persoana cercetată, cu minimum 48 de ore înainte, în vederea prezentării la audiere în fața comisiei, pentru a da declarații scrise în legătura cu faptele cuprinse în sesizare (înștiințarea poate fi făcută în același timp cu înmânarea copiilor înscrisurilor, termenul de cel puțin 48 de ore fiind minimul necesar pentru ca persoana cercetată să își poată pregăti apărarea în raport de conținutul sesizării și al înscrisurilor); dacă persoana cercetată refuză să se prezinte la audiere și să dea declarații scrise, acest aspect se consemnează într-un proces-verbal încheiat de comisie, fără a impiedica finalizarea cercetării – conform art. 280 alin. (6) din Legea nr. 1/2011;

– audiază persoana cercetată, membrii comisiei având posibilitatea sa adreseze întrebări (în scris și/sau verbal); întrebările și răspunsurile sunt consemnate într-un proces-verbal, semnat de toți membrii comisiei și de persoana/persoanele cercetate;

– poate solicita persoanei cercetate o notă explicativă referitoare la faptele cuprinse în sesizare.

Pentru ca persoana cercetată să poată lua cunoștință de toate actele cercetării, în vederea formulării de apărări, audierea persoanei cercetate este, în mod obligatoriu, ultima etapă a cercetării disciplinare, înaintea redactării raportului [chiar dacă textul art. 280 alin. (6) teza finală face referire la cadrul didactic cercetat, este evident că dispoziția este aplicabilă și celorlalte categorii de personal cercetate, pentru a se garanta în mod nediscriminatoriu dreptul la apărare]. Pe parcursul audierii, persoana cercetată are dreptul de a fi asistată de un avocat (care prezintă comisiei împuternicire avocațială). În cazul în care persoana cercetată se află în imposibilitate de a se prezenta la audiere la data comunicată de comisie din motive medicale, dovedind acest lucru cu înscrisuri (certificate medicale etc.), cercetarea disciplinară se suspendă pe perioada consemnată în documentele medicale.

În vederea stabilirii adevărului, comisia de cercetare are nu numai dreptul, ci și obligația de a lua declarații și de a audia și alte persoane care au cunoștință/legătură cu faptele sesizate (inclusiv autorul/autorii sesizării).

Declarațiile, notele explicative, procesele verbale și altele asemenea, rezultate în urma audierilor și susținerilor persoanelor cărora comisia de cercetare le-a adresat întrebari sau le-a solicitat date în legătură cu faptele sesizate, trebuie să fie semnate si datate.

Comisia are dreptul de a pune la dosarul de cercetare copii ale unor documente care au relevanță în vederea aflării adevarului.

 

5. Întocmirea raportului comisiei de cercetare

La finalul cercetării, potrivit art. 282 din Legea educației naționale, comisia întocmește un raport motivat, în care stabilește faptele săvârșite, împrejurările în care acestea au fost săvârșite și existența sau inexistența vinovăției persoanei cercetate (consemnând și susținerile acesteia în apărare).

Raportul trebuie să cuprindă următoarele secțiuni: 1. prezentarea componenței comisiei de cercetare și a deciziei de constituire (numărul și data acesteia); 2. prezentarea sesizării – număr, dată, autor, conținut; 3. prezentarea documentelor care au fost folosite pe parcursul cercetării; 4. nominalizarea persoanelor audiate; 5. modul de desfășurare a procedurii de cercetare; 6. prezentarea pe larg a faptelor, așa cum au rezultat în urma efectuării cercetării, cu argumente susținute de documente, declarații, note explicative etc.; 7. concluziile comisiei de cercetare, constând în stabilirea cu certitudine a abaterilor săvârșite (sau inexistența acestora) – prezentate punctual, cu evidențierea prevederilor (legale, contractuale sau din regulament) care au fost încălcate – vinovăția/nevinovăția persoanei cercetate; 8. mențiunea finală că faptele cuprinse în sesizare se confirmă total sau parțial și constituie abateri disciplinare sau, dimpotriva, nu se confirmă și nu sunt întrunite elementele constitutive pentru ca fapta să constituie abatere disciplinară.

Comisia de cercetare nu are voie să propună sancțiuni.

Raportul cuprinde, ca anexe, toate înscrisurile care au stat la baza întocmirii sale, îndosariate, numerotate și, în cazul copiilor, purtând mențiunea „conform cu originalul”.

Raportul comisiei de cercetare se înaintează conducerii unității/instituției până la data stabilită în decizia/ordinul de ministru de constituire a comisiei.

Raportul se semnează de toți membrii comisiei de cercetare, aceștia putând semna și cu obiecțiuni, în situația în care unii dintre ei nu sunt în totalitate de acord cu conținutul acestuia.

 

6. Propunerea de sancționare

Prezentarea raportului comisiei de cercetare se face în plenul Consiliului de administrație al unității/instituției și stă la baza propunerii de sancționare. În prezentare, membrii comisiei pot face trimitere și la anexele acestuia și răspund întrebărilor Consiliului de administrație, în legătură cu cercetarea. (Probleme apar la nivelul Ministerului Educației, unde nu există Consiliu de administrație.)

Propunerea de sancționare se face în baza raportului comisiei de cercetare (în urma prezentării acestuia), conform art. 281 – nemodificat – astfel:

– pentru personalul didactic din unităţile de învăţământ preuniversitar – de către director sau de cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor consiliului de administraţie;

– pentru personalul de conducere al unităţii de învăţământ preuniversitar – de către consiliul de administraţie al unităţii de învăţământ preuniversitar;

[de remarcat faptul că textul nu este corelat cu modificările operate prin Legea nr. 260/2019 la alin. (4) și (5) – propunerea de sancționare se face de către consiliul de administrație al unității, dar cercetarea a fost dispusă de consiliul de administrație al inspectoratului școlar];

 

– pentru personalul de conducere din inspectoratele şcolare şi casele corpului didactic – de către ministrul educaţiei;

– pentru personalul de îndrumare şi control din Ministerul Educaţiei – după caz, de către ministrul educaţiei, respectiv de secretarul de stat sau de şeful ierarhic al persoanei în cauză şi se comunică prin ordin.

Întrebarea care se pune, pornind de la modificările operate la alin. (4) și (5), este: pentru personalul de îndrumare și control și pentru cel contractual din inspectoratele școlare, precum și pentru cel din comisiile/consiliile numite de inspectorat – cine face propunerea de sancționare?

Prin nemodificarea corespunzătoare a art. 281, ne confruntăm cu un vid legislativ care va genera probleme în practică. În măsura în care nu se va proceda în regim de urgență la corelarea legislativă a respectivelor dispoziții, nu rămâne decât să se aplice, prin similitudine, dispozițiile corespunzătoare ale art. 281 și altor categorii de personal, în funcție de organul care a dispus constituirea comisiei de cercetare – ceea ce nu garantează însă că, în eventualitatea unei acțiuni în justiție, instanța de judecată nu va aprecia că există vicii de procedură.

 

7. Stabilirea sancțiunii

Conform art. 282 din Legea nr. 1/2011, dreptul de a lua hotărârea în privința stabilirii sancțiunii aparține organului care a numit comisia de cercetare – respectiv consiliului de administrație al unității/instituției de învățământ preuniversitar, consiliului de administrație al inspectoratului școlar sau ministrului educației, după caz – raportat la prevederile art. 280 alin. (5), mai sus citate.

Sancțiunea trebuie să aibă în vedere: gravitatea abaterilor săvârșite, în raport și cu urmările  acestora, precum și împrejurările (circumstanțele) în care au fost săvârșite faptele.

Întotdeauna trebuie să existe un raport de echivalență / directă proporționalitate între gravitatea abaterii săvârșite și sancțiunea aplicată. Cu alte cuvinte, sancțiunile prevăzute de lege nu se aplică neapărat în ordinea prezentării lor (care este strict enumerativă), ci în funcție de fapte, de urmările, de circumstanțele, precum și de alte date concludente; dacă se constată că abaterea este deosebit de gravă, se poate aplica direct sancțiunea cea mai severă a desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă. Atenție însă: chiar dacă în lege prezentarea sancțiunilor este strict enumerativă, dacă în Regulamentul Intern este specificat că sancțiunile se aplică obligatoriu în ordine, trebuie ținut cont de ordinea lor.

Dacă din raportul comisiei de cercetare rezultă inexistența abaterilor sau a vinovăției persoanei cercetate, acesteia i se comunică în scris acest fapt, potrivit art. 280 alin. (7) din Legea nr. 1/2011.

 

8. Elaborarea și comunicarea deciziei de sancționare

În baza hotărârii de stabilire a sancțiunii, directorul unității / inspectorul școlar general / ministrul educației emite decizia/ordinul de sancționare de sancționare, potrivit competențelor, cu respectarea condițiilor de formă prevăzute, sub sancțiunea nulității absolute, de art. 252 alin. (2) din Codul muncii: descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; precizarea prevederilor care au fost încălcate de salariat; motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare sau motivele pentru care nu a fost audiat; temeiul de drept în baza căruia sancţiunea disciplinară se aplică; termenul în care sancţiunea poate fi contestată; instanţa competentă la care sancţiunea poate fi contestată.

Comunicarea deciziei de sancționare se realizează conform art. 282 din Legea nr. 1/2011, în interiorul termenului de 30 de zile de la data înregistrării raportului comisiei de cercetare [conform la art. 280 alin. (7) din Legea nr. 1/2011], în cel mult 5 zile calendaristice de la data emiterii şi produce efecte de la data comunicării.

Textul art. 280 alin. (7) prevede că „cercetarea faptei şi comunicarea deciziei se fac în termen de cel mult 30 de zile de la data constatării acesteia, consemnată în condica de inspecţii sau la registratura…”. Am precizat anterior că termenul curge de la înregistrarea raportului comisiei de cercetare, deoarece constatarea abaterii se realizează prin respectivul raport (acesta este documentul prin care se constată că fapta sesizată, considerată inițial „presupusă” abatere disciplinară, este într-adevăr abatere disciplinară. În același sens, s-a pronunțat Înalta Curte de Casație și Justiție, care,  prin Decizia nr. 16/12.11.2012 (Monitorul Oficial nr. 817/05.12.2012), a admis recursurile în interesul legii declarate de Avocatul Poporului și procurorul general al Parchetului de pe langa Inalta Curte de Casatie și Justiție și a stabilit că „în interpretarea și aplicarea art. 252 alin. (1) din Codul muncii, republicat, momentul de la care începe să curgă termenul de 30 de zile calendaristice pentru aplicarea sancțiunii disciplinare este data înregistrării raportului final al cercetării disciplinare prealabile la registratura unității”. Chiar dacă decizia vizează articolul corespondent din Codul muncii, raționamentul instanței se aplică în mod similar și răspunderii disciplinare a personalului didactic.

Decizia de sancționare se comunică persoanei în cauză sub semnătură, iar când acest lucru nu este posibil, se comunică la ultimul domiciliu cunoscut, prin poștă (recomandată cu confirmare de primire).

În ceea ce privește efectele sancțiunilor disciplinare, apreciem că se impune o discuție suplimentară în ceea ce privește defacerea disciplinară a contractului de muncă al persoanelor care ocupă funcții de conducere, de îndrumare și control. Pornind de la teza generală de la art. 280 alin. (1), dacă angajarea răspunderii disciplinare se face pentru fapte săvârșite în exercițiu funcției de conducere, de îndrumare și control, sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului de muncă nu se poate aplica – cea mai gravă sancțiune fiind, în acest caz, destituirea din funcție, având drept consecință și încetarea contractului de management al persoanei sancționate. Dacă însă abaterile disciplinare constatate sunt în legătură cu obligația de catedră a personalului de conducere, de îndrumare și de control și sunt suficient de grave, se poate dispune și desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, având drept efect și încetarea contractului de management.

 

9. Contestarea deciziei de sancționare

În conformitate cu dispozițiile art. 280 alin. (8) din Legea nr. 1/2011, personalul didactic din unitățile de învățământ poate contesta decizia de sancționare, în termen de 15 zile de comunicare, pe cale administrativ-jurisdicțională la colegiul de disciplina de pe lângă inspectoratul scolar. De asemenea, personalul de conducere din unităţile/instituţiile de învăţământ, personalul de conducere, de îndrumare şi de control şi contractual din inspectoratele şcolare, membrii comisiilor/consiliilor numiţi de către inspectoratul şcolar şi personalul de conducere, de îndrumare şi control din Ministerul Educaţiei şi Cercetării poate contesta decizia/ordinul de sancționare, în termen de 15 zile de la comunicare, la Colegiul Central de Disciplină al Ministerului Educaţiei şi Cercetării.

Împotriva hotărârii colegiului, partea nemulțumită se poate adresa la tribunalului competent teritorial – secția specializată în soluționarea litigiilor de muncă, în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii.

 

10. Reabilitarea

Vechiul Statut al personalului didactic (Legea nr. 128/1997, abrogată expres prin Legea educației naționale nr. 1/2011) prevedea: „Art. 124. În cazul în care cel sancționat nu a mai săvârșit abateri disciplinare în cursul unui an de la aplicarea sancțiunii, îmbunătățindu-și activitatea și comportamentul, autoritatea care a aplicat sancțiunea prevăzută la art. 116 lit. a)-c) (observație scrisă, avertisment, diminuarea salariului – n.a.) poate dispune ridicarea și radierea sancțiunii, făcându-se mențiunea corespunzătoare în statul personal de serviciu al celui în cauză.” Dispozițiile privind reabilitarea nu se mai regăsesc însă în Legea educației naționale la secțiunea privind răspunderea disciplinară a personalului didactic din învățământul preuniversitar, ci doar la art. 316 (la secțiunea cuprinzând sancțiunile disciplinare ale personalului din învățământul superior).

Trecând peste discriminarea evidentă creată prin textul de lege între cele două categorii de personal didactic, față de faptul că legea specială (nr. 1/2011) nu reglementează reabilitarea în materie disciplinară pentru personalul didactic din învățământul preuniversitar, se aplică legea generală – respectiv Codul muncii, republicat, care, la art. 248 alin. (3) prevede: „(3) Sancţiunea disciplinară se radiază de drept în termen de 12 luni de la aplicare, dacă salariatului nu i se aplică o nouă sancţiune disciplinară în acest termen. Radierea sancţiunilor disciplinare se constată prin decizie a angajatorului emisă în formă scrisă.” În sensul aplicării dispozițiilor Codului muncii s-au pronunțat și reprezentanții Ministerului Educației, cu ocazia discuțiilor purtate pe această temă.

 

În ceea ce privește RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A PERSONALULUI NEDIDACTIC, procedura se derulează similar celei detaliate anterior pentru personalul didactic, cu adaptarea la dispozițiile art. 247-252 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

 

 

Note:

¹⁾ Potrivit art. 15 din Codul civil, niciun drept  nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei credințe. Cu alte cuvinte, prin abuz de drept, se înțelege exercitarea unui drept exclusiv în scopul de a pagubi pe altul, de a face șicane altuia. Exemple de abuz de drept întâlnit în raporturile de muncă: pe durata normală a timpului de muncă, superiorul ierarhic dispune salariatului să execute sarcini de serviciu care nu revin, în realitate, în mod obișnuit, funcției/postului ocupat de salariatul în cauză; prelungirea delegării peste termenul iniția de 60 de zile, fără acordul salariatului; modificarea felului muncii cu ocazia detașării salariatului, fără acordul acestuia.

²⁾ Potrivit art. 7 din Ordonanța Guvernului nr. 27/2002 privind reglementarea activității de soluționare a petițiilor (aprobată, cu modificări și completări, prin Legea nr. 233/2002, cu modificările și completările ulterioare), petiţiile anonime sau cele în care nu sunt trecute datele de identificare a petiţionarului nu se iau în considerare şi se clasează (dispozițiile O.G. nr. 27/2002 au fost reluate și în toate contractele colective de muncă la nivel de sector de activitate învățământ preuniversitar).